În scrisoarea pastorală de Sfintele Paști, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel vorbeşte despre Iisus Hristos ca vindecător, cel care „se identifică cu natura umană slăbită prin păcat, deşi nu are păcat; El nu vindecă din exterior, ci din interior”.

În timpul vieții sale pământești, explică Preafericirea Sa, „Hristos-Domnul, prin tot ceea ce este El ca Dumnezeu-Om, prin tot ceea ce învaţă şi face, de fapt vindecă şi înnoieşte, sfinţeşte şi înalţă firea noastră omenească, pentru că uneşte voinţa umană cu voinţa divină, împlinind voia lui Dumnezeu-Tatăl, prin smerită ascultare şi dăruire de sine, întru iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni”.

Totodată, în mesajul pastoral, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a reiterat faptul că sufletească este accesibilă numai prin credință și efort duhovnicesc.

„Pentru vindecarea şi mântuirea noastră sufletească şi trupească este nevoie de multă credinţă şi de multă stăruinţă în rugăciune, precum şi de iubire milostivă faţă de semeni”, precizează Patriarhul României.

Preafericirea Sa abordează, de asemenea, teme precum: vindecarea în Sfânta Scriptură, Hristos singurul vindecător, vindecarea de păcat și de moarte, rolul Sfintelor Taine și al pocăinței.

Textul integral:

---

Pastorala de Sfintele Paști 2024

Hristos a înviat!

„Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (1 Corinteni 15, 22)

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul¹,

În fiecare an, Biserica Ortodoxă Română tratează duhovniceşte, teologic şi filantropic una dintre temele pe care le consideră prioritare în pastoraţie. Dacă anul trecut în centrul preocupărilor noastre misionare şi cultural-sociale a fost pastoraţia persoanelor vârstnice, este firesc ca anul acesta să continuăm lucrarea aceasta, aprofundând tot mai mult, în cuvânt şi faptă, pastoraţia şi îngrijirea bolnavilor. În acest sens, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2024 drept Anul omagial al pastoraţiei şi îngrijirii bolnavilor şi Anul comemorativ al tuturor Sfinţilor tămăduitori fără de arginţi (fără plată).

În Sfânta Scriptură, boala este înţeleasă, în primul rând, ca o alterare a sănătăţii, iar, din acest punct de vedere, ea poate cuprinde atât infirmităţi ale sufletului, cât şi ale trupului. În Vechiul Testament, în general în Psalmi, găsim cereri, strigăte de vindecare. Psalmistul cere ca Dumnezeu să-l vindece de neputinţe: „Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele” (Psalmul 6, 2).

Altă dată, psalmistul constată cum îi slăbesc puterile organismului, cum viaţa i se apropie de moarte, cum trece fiinţa umană: „Că s-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele ca uscăciunea s-au făcut” (Psalmul 101, 4). De aici constatarea nevoii existenţiale de vindecare nu numai de boală, ci şi de moarte: „Cuprinsu-m-au durerile morţii, primejdiile iadului m-au găsit; necaz şi durere am aflat, şi numele Domnului am chemat: «O, Doamne, izbăveşte sufletul meu!»” (Psalmul 114, 3-4).

Minunile vindecărilor confirmă predica lui Hristos, puterea și prezența Lui în lume

Domnul Iisus Hristos este prezentat încă din Vechiul Testament ca fiind Cel Care a asumat neputinţele, bolile şi suferinţele noastre. Astfel, Profetul Isaia spune: „El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5).

Cu alte cuvinte, Profetul Isaia spune că Mesia-Hristos nu este doar Unul Care vindecă, ci Unul Care suferă şi vindecă, în acelaşi timp, Unul Care ia asupra Sa su­ferinţele şi bolile umanităţii întregi. El Se identifică cu natura umană slăbită prin păcat, deşi nu are păcat; El nu vindecă din exterior, ci din interior. Vindecarea Sa este, în primul rând, compasiune, adică împreună-pătimire cu oamenii suferinzi.

În Noul Testament, bolnavii cer vindecare de la Domnul Iisus Hristos, iar ucenicii Lui vindecă şi ei, însă cu puterea dată lor de Dumnezeu. În Sfintele Evanghelii vedem cât de importantă este activitatea de vindecare a Domnului Iisus Hristos. El nu doar predică, ci aşa cum spune Evanghelia: „Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor” (Matei 9, 35). Întotdeauna în jurul lui Iisus se aflau oameni care veneau la El pentru vindecare sufletească şi trupească.

Numărul mare al vindecărilor din Sfintele Evanghelii ne arată cât de importantă era vindecarea pentru misiunea lui Iisus în lume. Într-un anume sens, vindecarea însăşi confirma predica Lui, un mod de a proclama puterea şi prezenţa plină de compasiune a lui Dumnezeu-Omul între oameni. De pildă, în Evanghelii, Domnul Iisus Hristos vindecă: un lepros (cf. Matei 8, 2-4; Marcu 1, 40-45 şi Luca 5, 12-15); sluga sutaşului în Capernaum (cf. Matei 8, 5-13); soacra lui Petru (cf. Matei 8, 14-15 şi Marcu 1, 29-31); cei doi demonizaţi din ţinutul Gadarei (cf. Matei 8, 28-34); slăbănogul din Capernaum (cf. Matei 9, 1-8); doi orbi şi un mut din Capernaum (cf. Matei 9, 27-35); un lunatic (cf. Matei 17, 14-23); fiica femeii cananeence (cf. Matei 15, 21-28); orbul din Betsaida (cf. Marcu 8, 22-26); o femeie care de doisprezece ani avea curge­re de sânge (cf. Luca 7, 11-16); femeia gârbovă (cf. Luca 13, 10-17); cei zece leproşi (cf. Luca 17, 12-19); orbul din Ierihon (cf. Luca 18, 35-43); slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda (cf. Ioan 5, 1-15); orbul din naştere (cf. Ioan 9, 1-38). De asemenea, Domnul Hristos săvârşeşte şi trei minuni de înviere din morţi, şi anume înviază pe: fiul văduvei din Nain (cf. Luca 7, 11-16), fiica lui Iair (cf. Luca 8, 41-56) şi pe Lazăr din Betania, prietenul Său (cf. Ioan 11, 1-44).

Vindecările pe care Domnul Iisus Hristos le săvârşeşte arată iubirea Sa smerită şi milostivă faţă de oameni, dar aceste vindecări au şi un sens profetic, şi anume ele sunt inaugurarea sau începutul Împărăţiei lui Dumnezeu în lume sau începutul unei vindecări finale, care se va realiza într-un cer nou şi un pământ nou, în care nu va mai fi lacrimă şi moarte (cf. Apocalipsa 21, 1-4), pentru că Învierea de obşte va fi vindecarea definitivă a tuturor oamenilor de moarte şi de stricăciune.

Vindecarea de boli nu este ultimul scop al venirii Domnului pe pământ, ci vindecarea de păcat și moarte

Adesea, iertarea păcatelor este începutul sau temelia vindecărilor pe care le săvârşeşte Domnul Iisus Hristos. Slăbănogului sau paraliticului din Capernaum, Domnul Hristos îi spune mai întâi: „Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2). Şi apoi îi spune: „Ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta” (Matei 9, 6).

Iertarea păcatelor este ea însăşi o vindecare a sufletului, pentru că boala cea mai profundă a sufletului este păcatul. Păcatul înseamnă despărţirea omului de Dumnezeu, ruperea comuniunii sau căderea din comuniunea de iubire a omului cu Dumnezeu, prin neascultarea protopărinţilor noştri Adam şi Eva. Hristos a vindecat păcatul strămoşilor noştri prin ascultare până la moarte, pe cruce (cf. Filipeni 2, 8).

În lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos, vindecarea de o boală trecătoare nu este totul şi nu este ultimul scop al venirii Lui în lume, ci vindecarea de păcat şi de moarte, prin Înviere, dăruind oamenilor viaţă veşnică.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

În timpul vieţii Sale pământeşti, de la Naşterea Sa în Betleem până la Înălţarea Sa la cer pe Muntele Măslinilor, Hristos-Domnul, prin tot ceea ce este El ca Dumnezeu–Om, prin tot ceea ce învaţă şi face, de fapt vindecă şi înnoieşte, sfinţeşte şi înalţă firea noastră omenească, pentru că uneşte voinţa umană cu voinţa divină, ­împlinind voia lui Dumnezeu-Tatăl, prin smerită ascultare şi dăruire de sine, întru iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. 

„Cel care l-a făcut pe om […] Se face El Însuşi pătimitor, pentru a vindeca patimile noastre prin Patima Sa; şi astfel desfiinţând în trupul Său patimile noastre care întrecuseră orice măsură, în marea Sa iubire de oameni reînnoieşte în Duhul puterile sufletului nostru” – ne învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul².

Sfinţii Apostoli, la fel ca Domnul Iisus Hristos, când vindecă trupul şi sufletul, o fac tot ca un gest profetic al mântuirii, în vederea vindecării finale, desăvârşite şi definitive. Ceea ce trebuie să remarcăm însă este faptul că ucenicii nu vindecă pe cei bolnavi cu puterea proprie, ci în numele lui Iisus, adică ei sunt purtători ai vindecării, ca unii care au primit darul vindecării, însă nu sunt ei izvorul vindecării, ci Mântuitorul Hristos, Care este Viaţa însăşi, adică Viaţa veşnică. El are viaţă în Sine ca şi Tatăl şi o dăruieşte cui voieşte El (cf. Ioan 5, 26). Iisus Hristos nu este doar Cel înviat, ci şi Învierea – „Eu sunt Învierea şi Viaţa” (Ioan 11, 25).

„Pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând…”

În Persoana divino-umană a Domnului Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat se află, aşadar, izvorul vindecării noastre de păcat şi de urmările lui: boala, suferinţa, moartea şi stricăciunea.

Cântările Canonului Învierii arată puterea vindecătoare a Sfintei Cruci, adică a Sfintelor Pă­timiri ale Domnului Iisus Hristos, astfel: „Suitu-Te-ai pe Cruce, patimile mele vindecându-le, cu patima preacuratului Tău trup pe care de voie l-ai purtat”³. Mântuirea, ca vindecare a naturii umane de păcat, de moarte şi de coruptibilitate sau stricăciune, este cântată în slujba Sfintelor Paşti astfel: „Cu trupul adormind, ca un muritor, Împărate şi Doamne, a treia zi ai înviat pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând; Paştile nestricăciunii, lumii de mântuire”⁴.

De asemenea, este semnificativ faptul că prima sărbătoare după Sfintele Paşti, Vinerea din Săptămâna Luminată, este numită Izvorul Tămăduirii sau Izvorul cel de Viaţă purtător. Sărbătoarea aceasta ne aminteşte că harul tămăduitor sau vindecător al lui Dumnezeu s-a arătat lângă Constantinopol, într-un loc pe care a fost zidită o biserică închinată Maicii Domnului. În această biserică s-au vindecat mai mulţi împăraţi, patriarhi, monahi şi simpli credincioşi, prin milostivirea Domnului Iisus Hristos şi a Maicii Sale⁵.

Legătura dintre Vinerea Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos şi Vinerea ­Izvorului Tămăduirii ne arată taina Bisericii lui Hristos ca spaţiu de vindecare de boală şi eliberare de păcate.

În toate duminicile care urmează după sărbătoarea Învierii Domnului până la sărbătoarea Înălţării Domnului, se arată, într-un fel sau altul, puterea vindecătoare a lui Hristos, atât pentru suflet, cât şi pentru trup. Astfel, Duminica Femeilor Mironosiţe ne arată că aceste femei au fost vindecate de teamă, primind bucurie de la Hristos, Care le spune: „Bucuraţi-vă! […] Nu vă temeţi!” (Matei 28, 9-10).

Duminica Slăbănogului de la Vitezda ne arată că vindecarea acestuia de paralizie a fost în acelaşi timp o tămăduire sufletească şi trupească, o izbăvire de păcat şi de boală. Duminica Samarinencei ne arată că această femeie, diferită de evrei ca neam şi credinţă, a fost vindecată de afecţiunea ei dezordonată şi de necunoaşterea adevăratei credinţe. Iar Duminica Orbului ne arată că vindecarea unui orb din naştere are ca scop preamărirea iubirii şi milostivirii lui Dumnezeu pentru oameni, ca ei să înţeleagă că atât sănătatea (vederea normală), cât şi vindecarea de boală sunt daruri de la Dumnezeu.

Credința, rugăciunea stăruitoare și milostenia înlesnesc vindecarea

Astăzi, Hristos, Cel Care, „în vremea aceea”, vindeca orice boală şi orice neputinţă în popor ­(cf. Matei 9, 35), este prezent în Biserică – Trupul Său tainic. De aceea, Sfintele Taine ale Bisericii sunt o formă a prezenţei active a lui Hristos în lume prin harul Duhului Sfânt. Sfintele Taine sunt, cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, multipla dăruire a lui Hristos. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ne arată că Sfintele Taine nu sunt simple instrumente ale harului, ci forme de prezenţă şi de dăruire a iubirii vindecătoare a lui Hristos.

Taina Pocăinţei sau a Mărturisirii şi iertării păcatelor, precum şi Taina Sfântului Maslu sunt izvoare permanente de vindecare de păcate, de patimi, de boli şi de suferinţe (cf. Marcu 6, 13; Iacov 5, 14-15). În toate Sfintele Taine ale Bisericii lucrează harul Preasfintei Treimi, care ne arată iubirea milostivă a lui Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre (slujba Sfântului Maslu) şi Izvorul tămăduirilor (slujba Sfinţirii apei).

Însă pentru vindecarea şi mântuirea noastră sufletească şi trupească este nevoie de multă credinţă şi de multă stăruinţă în rugăciune, precum şi de iubire milostivă faţă de semeni. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur a numit Biserica lui Hristos „farmacie duhovnicească, unde se pregătesc leacuri noi, ca să ne vindecăm de rănile pe care ni le face lumea”⁶. Acelaşi Sfânt Părinte cheamă la vindecare sufletească şi mântuire, zicând: „Intraţi în biserică şi mărturisiţi-vă păcatele voastre, căindu-vă pentru ele; căci acolo veţi afla doctorul care vă vindecă, iar nu un judecător care să vă osândească; acolo nu se cere pedepsirea păcătosului, ci se dă iertarea păcatelor”⁷.

Altfel spus: „Biserica este spital, nu tribunal”. Pocăinţa este reînnoirea harului primit la ­Botez; ea ne aduce vindecarea şi înnoirea vieţii spirituale. Pocăinţa ne pregăteşte pentru primirea Sfintei Împărtăşanii sau Euharistii, spre „tămăduirea sufletului şi a trupului”, spre „iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, cum se spune în rugăciunile de la Împărtăşire. Iar prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului din Sfânta Euharistie ne pregătim pentru Înviere (cf. Ioan 6, 51-58). De aceea, Sfânta Euharistie a fost numită „leacul nemuririi”⁸ sau „leacul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Iisus Hristos”⁹. 

Dreptmăritori creştini,

Astăzi vedem în jurul nostru multă suferinţă, multe boli sufleteşti şi trupeşti care au nevoie de alinare şi de vindecare. În acest context, Biserica noastră încearcă să contribuie mai mult la alinarea suferinţei, atât prin lucrarea ei liturgică, duhovnicească şi pastorală (mai ales Sfântul Maslu), cât şi prin lucrarea ei social-filantropică şi social-medicală (centre medicale, cabinete şi caravane medicale), inclusiv printr-o cultură medicală a populaţiei, prin care oamenii sunt sfătuiţi să preţuiască mai mult darul sănătăţii, evitând bolile, şi să fie recunoscători faţă de persoanele care îi ajută să se vindece, mai ales când ei singuri, din cauza sărăciei, nu-şi pot plăti consultaţiile sau medicamentele.

În aceste zile de sărbătoare, de lumină şi bucurie pentru viaţa noastră creştină, vă îndemnăm pe toţi, cu părintească şi frăţească dragoste în Hristos, să arătaţi lumina dreptei credinţe şi a faptelor bune pretutindeni unde vă aflaţi, să împărtăşiţi şi altora bucuria Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Vindecătorul şi Mântuitorul nostru.

Să ne rugăm pentru pacea din întreaga lume. Să arătăm semne de iubire frăţească şi tuturor românilor aflaţi printre străini.

Cu prilejul sfintelor sărbători de Paşti, vă adresăm tuturor calde doriri de sănătate şi fericire, pace şi bucurie, dimpreună cu salutarea pascală: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

 Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Daniel

Prin harul lui Dumnezeu,

Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitorul Tronului Cezareei Capadociei şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

---

NOTE

¹ În redactarea acestei Pastorale au fost folosite: Pastorala de Sfintele Paşti 2012, „Hristos Cel Înviat – Vindecătorul nostru” (a se vedea: DANIEL, PATRIARHUL ­ROMÂNIEI, Făclii de Înviere. Înţelesuri ale Sfintelor Paşti, Ed. Basilica, Bucureşti, ²2020, pp. 243-251) şi articolul „Iisus Hristos, Vindecătorul sufletelor şi al trupurilor noastre” [autor DANIEL, PATRIARHUL ROMÂNIEI, în: Lumina de Duminică, IX (20 ianuarie 2013), 3 (373)].

² Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia ­întrupării III, 14; cf. J.-C. Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sophia, ­Bucureşti, 2001, p. 244.

³ Canonul Învierii, glasul al IV-lea, Cântarea a 4-a, Duminică, la Utrenie.

⁴ Luminânda, glasul al III-lea, Utrenia Sfintelor Paşti.

⁵ Vezi Sinaxarul zilei de Vineri, în Săptămâna Luminată.

⁶ Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Ioan II, 5; cf. J.-C. Larchet, Terapeutica bolilor ­spirituale, p. 254.

⁷ Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă III, 4; cf. J.-C. Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, p. 263.

⁸ Clement Alexandrinul, Cuvânt împotriva elinilor X, 106, 2; cf. J.-C. Larchet, ­Terapeutica bolilor spirituale, p. 273.

⁹ Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni XX, 2; cf. J.-C. Larchet, Terapeutica ­bolilor spirituale, p. 273.